Copile...

Sunt copii care dorm pe munte,
copii care dorm în ploaie.
Cu urechea lipită de pământ încearcă să înţeleagă.
Văntul ne citeşte dintr-o carte...

Nisipul mi-l acopera ca o pătură.
Lumina mi-l învăluie.
Fiarele mi-l privesc.
Hienele asteaptă cadavrul copilului iubit pe care îl ţin străns la piept.
Sunt copii care dorm sub scânduri, pe apă.
Sunt copii care nu dorm, care se joacă, copii plini de viaţă.

Eu pe el îl vreau.

O altă eu.

După mult timp, simt că sunt fericită, mai degrabă împăcată cu ceea ce se arată.
Simplu si frumos, fără să trebuiască să placi pe cineva, fără sa te prefaci ca să câştigi ceva.
Nu trebuie să plac cuiva, pot trăi şi fără ei, mereu am putut.
Viaţa poate fi şi mai uşoară de atât.
Dar pe de-o parte, V pune stăpânire pe mine. Mă schimbă în politicoasă şi rămâne ceva timp în mine.
Eu îşi schimbă numele în N şi se contrazic...
Ţipă, îmi smulg firele de păr de pe cap, işi înfing unghiile lor perfecte în mine şi-mi lasă cicatrici.
Dar rămân acolo şi mă ignoră cănd nu mă întreabă pe cine aleg.
Fir-ar să fie... lăsaţi-mă să fiu eu, goală, simplă, urâtă, un alt fir de praf.

Inefabil

Mă simt completă de fiecare dată când e lângă mine.
Când îl îmbrăţişez îl lipesc de mine şi-l strâng tare în braţe,
Atunci simt că el umple golul pe care îl simt când ţin mâinile
întinse aşteptând să-l cuprind, să-l înconjor.
Cât de ciudat poate fi acel sentiment...
Pot sta şi pe un câmp de luptă, în ploaia gloanţelor şi tot nu m-aş clinti...
Mă simt în siguranţă.
Cănd stă întins cu capul în poala mea şi işi ţine ochii închişi
nu vreau decât să-l ţin aşa pentru totdeauna, să nu plece, să viseze...
E atât de ciudat...
Când mi-am aşezat capul pe braţul său
Mi-a zis să privim cerul,
Nu-l puteam privi.
Ochii îmi lăcrimau de la strălucirea norilor...
Ştia şi el...
Să privim cerul cu ochii închişi, a zis ...
Îmi deschideam ochii din când în când.
Mă întorceam spre el să-i vad ochii închişi şi buzele frumoase...
Dar dacă eu sunt cel pe care îl aştepţi?... jumătatea ta?
Crede-mă... îmi dădeam seama dacă erai tu!
Am încercat să mă mint.
Am visat cu ochii deschisi.
M-am îndragostit de o iluzie...
Am scris despre o iluzie, mi-am format viaţa în jurul unei iluzii...
Era aşa cum ar fi trebuit să fie...
Cu bune şi cu rele, până când m-ai tras tu de mână şi mi-ai arătat adevărata viaţă, până când... m-am îndrăgostit de tine.
Tu... ai devenit acel tot în viaţa mea, acel tot ce-mi umple lacunele din minte, din suflet, din viaţă...
Împreună vom trăi pentru totdeauna...

.Acum trebuie să nu te mai iubesc, îmi impun şi îmi impui să nu.
Cât de frumos. De ce nu putem trăi ca ceilalţi, de ce nu putem doar să trăim, să nu mai despicăm firul în patru? Pentru că tu îmi dezvălui lucruri abia acum... Cum pot avea încredere în tine în continuare? Nu pot. Poate a noastră nu se numeşte dragoste.

Ce ar trebui să fac acum?!

Să mă îmbăt, să plâng rau de tot, să arunc lucruri, sa mă izbesc de pereţi. Să zbier cât mă ţine gura, să distrug totul în calea mea, să înjur pentru fiecare dată de până acum! E atâtă furie în mine... Aş adormi, apoi m-aş trezi ca nouă, cu altele în minte.