luni, 7 septembrie 2009

Nu vei şti niciodată...


Visez copii.
Copii mulţi pe plajă. Am văzut cum o femeie şi-a lăsat copilul în faşă în nisip. Avea alături o linguriţă şi un  iaurt de căpşuni. Lângă mare stătea un băiat cu chitara. Nu cânta. Se uita la mine sec. Am luat copilul în braţe şi l-am hrănit. Zâmbea. Era o fetiţă abia născută, cu ochii gri, un gri picurat cu puncte negre, cu o pata albă deasupra irisului. Năsucul îi era mic, buzele îi erau roze. Acum era a mea. Alături, un bărbat în vârstă lăsase un copil de 2 ani. Nu avea cu ce să-l hrănească...
I-aş lua pe toţi. Toţi acei copii lăsaţi în nisip, plângând, copii părăsiţi...

luni, 31 august 2009

Inuman


Îmi scot zâmbetele la vânzare. Am adormit pe canapeaua ta aşteptându-te, am adormit în gând cu fire de nisip. Am avut încredere în tine. Conntinui să mă las purtată de mângâierile tale, de parfumul tău, de mâinile tale. Am nevoie de braţele tale. Fugeam de la tine, îmi acopeream faţa cu mâinile, ardeam , nu mai simţeam. Tălpile mi se zdrobeau de pământ, îmi doream să mă oprească el, pentru că tu nu o făceai. Ţi-am dat o palmă şi te-am făcut inuman.

vineri, 17 iulie 2009

După mult timp...

Sâmburi de realitate mi se împleticesc printre degete. Iubesc, iubesc viaţa din oameni. E o dulce mare cea în care suntem aruncaţi. Mă voi întoarce în cutiile mele după ce lumea va seca totul din mine. Voi da ce am mai bun, ce am mai rău, fiecare să culeagă ce are nevoie.
Înot în aer, pânzele negre îmi flutură a doliu. Voi alege viaţa. Mă voi alege pe mine dintre toţi. Voi începe o puternică perioadă de persecuţie cu mine. Îmi voi dezlega toate nodurile. Voi păşi spre eternitate şi le voi striga alor mei să mă închidă.
Cine are dreptate? ... Fiecare are dreptate, doar că unora nu li se dă.
De fapt... acum când mă gândesc la copilărie îmi dau seama că totul e în ceaţă. Îmi este teamă să nu fi imaginat eu totul. Viaţa mea a fost întoarsă deodată de realitate. Realitatea îmi dă palme peste faţă în fiecare zi.
Învaţă o melodie pentru mine, pentru sfârşit, dragul meu.
Pentru câteva secunde ceasul a mers invers.
Bătăile inimii mi-au rămas într-o cutie de lemn, veche, plină de carii. Este pentru copila mea.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Horoscop "minunat" valabil pentru toată lumea

Uneori, ca să câştigi ceva mai bun, trebuie să renunţi la ceea ce ai, sacrificiile dovedindu-se a fi, adeseori, necesare. Azi trebuie să spui „rămas bun" unei situaţii de care erai legat sufleteşte, dar o faci fără pic de regret, pentru că ştii că te aşteaptă ceva şi mai bun imediat după aceea[Aşa este, întotdeauna e ceva bun pentru mine, pentru tine.]. Poate rămâne un gol imediat după marea renunţare[Rămâne ditamai abisul...], dar te vei simţi eliberat şi pregătit să îmbrăţişezi o perspectivă nouă promiţătoare. Nu te crampona aşadar de ceea ce ai![Calcă tot în picioare.]

sâmbătă, 27 iunie 2009

19 iunie

Alergam după autobuz ca nebunele. Ne ţineam de mână şi alergam pe stradă. În faţă era un singur automobil, autobuzul, şi nici el nu era măcar. Era doar ideea. A început să ningă. Deodată am văzut zăpadă pe jos. Copacii cu frunzele încă verzi erau acoperiţi cu un strat moale şi subţire de zăpadă.
Atunci am strigat fericită : "Ţi-am spus eu că am visat c-o să ningă în iunie!"

vineri, 19 iunie 2009

Să fie oare ultima despărţire?



Floarea roşie atinge mâinile sale albe, este smulsă din viaţa ei, apoi ajunge în mâna mea dreaptă.
Peste tot se întinde obişnuinţa, oamenii se sărută, se îmbrăţişează.
Cu o seară înainte avusesem spasme în staţie, aşteptându-l cu sufletul gâtuit, aşteptând răspunsul lui, reacţia lui după lucrul teribil pe care-l făcusem.
Tremuram din toate încheieturile, el şi-a trecut braţele în jurul meu şi m-a ajutat să merg. A fost bine, a fost cum nu mă aşteptam în cea mai mare parte.
M-a îmbrăţişat, mi-a sărutat buza umflată de jos. M-a uimit : m-am simit copleşită şi împlinită. Am lăcrimat şi am râs. M-a plimbat şi mi-a asigurat liniştea, protecţia lui în braţele complete.
Astăzi ne urcăm pe ciment înalt, el mă ajută, fumăm toţi din aceeaşi ţigară şi preoţii ce trec se uită de jos suspicios la noi.
El mă ţine de mână. Râde la glumele celorlalţi. Se gândeşte departe, e un pic absent.
Târziu îmi cere să-i vorbesc, să-i spun orice. Încep să-i povestesc rutina. Se plictiseşte repede, iar când cineva îl strigă el abandonează discuţia.
În faţa blocului meu se aşează pe scară, probabil era a doua oară când făcea asta. M-a întrebat dacă îl iubesc. I-am repetat cuvintele "te iubesc" de câteva ori. Am observat neliniştea din el, nu terminasem, nu erau de ajuns aceste "te iubesc"-uri, aş fi vrut să-i spun mai mult, să-l umplu de siguranţă, admiraţie, susţinere din partea mea.
A plecat.
"Mă iubeşti?"
"Te iubesc, chiar te iubesc."
Iubesc părul tău de pe picioare, nepotrivită comparaţie a iubirii cu picioarele, îţi iubesc picioarele încrucişate, îţi iubesc mâinile, umerii, ochii, buzele... zâmbetul tău rar, dar din toată inima...
Iubesc tot ce ţine de tine.
Până şi eu cred că nu e de ajuns.
Dar eu îl iubesc, îi iubesc sinceritatea, chiar şi aroganţa uneori, sunt mândră de el, deşi nu-mi dăruieşte flori, pe motivul că arată mai bine în grădină... Tot îl iubesc.
Iubesc puterea sa de convingere şi argumentele sale. Nu-i spun asta, nu aş putea.
Da, îmi pare rău că nu ţi-am arătat că te iubesc, îmi pare rău că ţi-am dat prea puţin, că te-am lăsat să-mi patronezi părerile despre tine.
Om indiferent, sub deghizări prea bune, prea sincere, te-ai convins până şi pe tine de felul în care nu eşti, încât ai devenit.
Semne, mă iubeşti. Îţi pui mâinile în cap când vezi că se îndreaptă spre mine o maşină şi trece la 20 cm distanţă de mine. Te înfiori poate. Te sperii. Cum pot fi atât de iresponsabilă?
Dragul meu.... Nu-mi pot purta de grijă.
Sunt aeriană, iar tu acum nu faci decât sa-mi dai drumul la gleznă, iar eu o să plutesc departe de realitatea lumii.
Te-ai chinuit atât de mult incât m-ai lipit de mâna ta. Doare atât de tare să mă dezlipesc.
Oare care dintre noi doi va rămâne cu pielea celuilalt?
Mă iubeşti, iar eu îmi dau seama de cât de mult am greşit, cât de rău am putut face păstrând lucrurile bune pentru tine înăuntru.
Tu... fecioară nenorocită, tu mă vrei responsabilă, mă vrei "având grijă de mine", atentă când traversez strada, mă vrei fericită, dar nu cu tine.
Lasă-mă să-ţi spun, o parte din fericirea mea a rămas în palma ta, cea care m-a ţinut de gleznă.
"E prea târziu să mai pot schimba ceva"... cuvinte banale epntru lume, dar pline pentru cei ce înţeleg.
Iar tu... ca sfat îmi dai : "Nu alerga dezbrăcată prin lume."
"Dar noi... tot vom merge la mare,nu?"
Ce întrebare prostească draga mea Eu...

miercuri, 17 iunie 2009

Arde

Limba îmi arde.
Parcă încă mai scot fum printre buze.
Ce noapte... trebuie să-mi ascund trecutul.
Ajutor...
Izbeşte-mă de pereţii lumii, dar nu de pereţii din jurul tau.
Loveşte-mă de palmele altuia, dar nu de ale tale.
Împinge-mă spre altă viaţă.
Trebuie să mă întorc acasă, sa o vad mistuind în flăcări, să rămân singură, cu ale lor cadavre.
Picioarele mele nu sunt ale mele.
Fotografiile sunt din altă eu.
Iar eu, sunt arsă, peste mine, peste organele mele interne se aşează cenuşa.
Nu am văzut niciun elefant atunci când am respirat.
Trebuie să-mi arunc gândurile cu paraşuta într-o grădină cu mult noroi, ca să le opresc din culori, să le lipesc de pământ.
Vreau să alerg iar în picioarele goale prin iarba plouată.
Nimicul gri se strânge în jurul meu.
Urcă-mă, îndepărtează greul, lumina din ochii mei.
Văd mii de chipuri , se adună să formeze unul singur.
Îmi e atât de cunoscut...
Opreşte-mă...
Nu mai ştiu ce fac.
Tu nu poţi simţi toamna pe care o simt eu acum...
E atât de toamnă încât mă sperie şi-mi vine să plâng.

duminică, 24 mai 2009

Om Minunat...

Mâinile lui dor. Sunt aspre, aproape nu sunt mâini. Sunt pietre montate în el, cu formă de om.
Gândurile lui, trăirile sunt deasupra oricărui om pe care l-am întâlnit. Nefiind om, este un om mai bun.
Flori albe, iarbă fire şi rădăcini sunt prinse de el, se adună în părul lui şi uneori alunecă.
Cad şi eu într-o mare de ciment.
Este atât de dur, de aspru, de tare, la fel ca şi mâinile lui.
Tu nu eşti tu. Este ciudat clişeu cum tu te uiţi la persoane. Te uiţi în infinitul fiecăruia şi încerci să aduci ceva şi aici, în afara.
Te agăţi de funii. E un drum destul de lung. Lumea asta malformează gânduri, imagini, cuvinte, oameni.
Cel mai mult malformează plasticul. Mulţi oameni sunt din plastic.
Tu nu pari a fi, dacă încerci nu vei reuşi.
Tu poţi să vezi, să fii atent, să prinzi ochii.
Şi o să-ţi spun : M-a durut, am simţit plecarea ta.
Ajutor îţi strigă fiinţa.

Aş vrea să te păstrez pentru totdeauna, să-ţi ţin sufletul de mână.
Nu-mi amintesc chipul tău, cum arată încălţările tale, tricoul nici atât.
M-ai învăluit în întunericul tău verzui.
Eşti un magnet, un magnet ce se arată după mult timp.
Eşti surprins că şi eu am propriile gânduri, propria fericire de căutat în lucruri mărunte?
Cred că e ciudat că nu ai ştiut până acum.
Aş vrea să ştiu ce înseamnă zâmbetul tău şi râsul de după ceva serios.
Uneori te porţi ca un inconştient. Mă uit la tine doar, nu ai nevoie de ţigară.

sâmbătă, 23 mai 2009

Copile drag



Copile drag, clipeşti, zâmbeşti, iar colţurile buzelor sunt în jos.
Mâinile tale subţiri şi fine îmi mângâie faţa uneori, când dormi, iar picioarele tale îmi lovesc pântecele.
Eşti incredibil de slab şi firav. Nu ştiu cum de te pot ţine picioarele drept.
Genunchii tăi, cum rezistă? Visezi dulce, îţi place recele şi ţii gura deschisă aproape tot timpul.
Din gura ta ies sunete.
Cum nu oboseşte trupul tău mic?
Ar trebui să dorm şi eu, mă chemi la somn, pui de om...
Tu, ai gura între-deschisă, cu pleoapele acoperindu-ţi ochii, părul împrăştiat pe pernă, cu muşchii relaxaţi, cu trupul întins pe sub pătură, cu respiraţia caldă.
Tu, lipsind de pe lumea asta, tu visând la diana ta...
Vin şi eu copile... Somn dulce.

luni, 18 mai 2009

Suferindă


Ei spun că sufăr. Uneori mă acuză.
Zeul Ucsemine îmi zice că nu ar trebui să-i ascult, mintea îmi joacă feste.
Ucsemine îmi recită gândurile cu voce tare spre ceilalţi, El mă revoltă împotriva persoanelor pe care le crede pe altă undă.
Din când în când mă trezesc la baie stând în picioare, cu mâna stângă în lighean, având un ac în vena de la încheietură.
Regele Sineguz face asta de fiecare dată când rămâne fără eugenii. Regele şi rebelul Rotir nu se suportă.
Dacă închid ochii în lumea zeilor înseamnă că realitatea mă loveşte.


Nu m-aţi chemat de 14 zile nenorociţilor. M-aţi lăsat singură să mă îngrop în pustiul vieţii.
V-aţi ascuns liniştiţi pe după crengile unui măr. Vă privesc dar nu pot ajunge la voi.
Aşteaptă-mă Ucsemine, de ce nu-mi povesteşti o viaţă, oricare-ar fi ea?
- Copile rătăcit priveşte-ţi soarta. Trăieşti printre costume goale, din acelaşi material, ţărâna.
Refuz să fiu ţărână!
- Priveşte frunzele de plastic şi florile de cârpă. Nu te deosebeşti cu mult de ei. Sunteţi pământ mort. În tine, vezi tu înflorind ceva?
Înfloreşte din palma cuiva vreo floare? Eşti stearpă, insipidă, eşti invizibilă, eşti nimic până şi pentru ei. Degeaba plutesc deasupra ta nori plumburii.
Eu nu pot fi de alungat. Eu doar îţi citesc gândurile şi te deştept.
Ucsemine, întoarce-te degrabă pe creanga ta, alături de ceilalţi. Pleacă Zeu crud!
- Iubită Candelabră, scurtează-ţi viaţa, mititico. Lasă-mă să cad pe tine, să m-aştern pe pleoapele tale precum fulgii de nea.
Rotir... ştii bine că nu e adevărat. Te-ai înfinge în ochii mei precum gloanţele şi ai rămâne acolo închegat în sânge şi carne moartă.
- Noi te-am strigat Suferind, dar nu ai primit telegrama.
Nu m-aţi chemat, nu mă vreţi, vă ascundeţi de mine ca şi cum aş fi acră.
- Nu, eşti prea dulce, se ridică Rotir.
-Niciodată nu e prea dulce, strigă Sineguz, dacă era aşa, aş fi mestecat-o pe ea.
Am închis ochii.


Mă întorc în lume plină de bandaje, cu braţele rupte şi genunchii roşii şi însângeraţi. El mă întreabă unde mi-i lumea, unde am fugit, spre cine, spre ce.
Nu ştiu dragule. Când am vrut să-ţi spun, nu m-ai ascultat, acum aş fi ştiut şi eu.
În gură simt fier, dinţii mi-i sunt străini, ca şi cum mi-ar pluti în cavitatea bucală. Nişte palme se adună făcând plecăciuni. Laptele este vărsat, se scurge printre scânduri.
Un ac străpunge un pulover impletit. Văd un om fără măini. Mă cutremur.
Umbrele se mişcă. Palmele îmi acoperă faţa, ochii. E întuneric.
Ucsemine m-a cuprins. Mă strânge de umeri.
- Era cât pe ce.
Să ce?
- Să te pierdem. Chiar crezi că te lăsăm să cazi pradă realităţii?
Nu este dreptul tău să alegi pentru mine. Urma să mă vindec.
- De ce?
De tine, de voi.
- Dar tu te-ai legat de noi, tu ai întins maînile să-ţi fie zdrobite, tu ţi-ai julit genunchi cu unghiile.
Este mai uşor să te agăţi de un zdrobitor de carne, decât să te împaci cu lumea.
Din fruntea lui Ucsemine curge un firicel de apă. Este un izvor.
Asta ce înseamnă?


Înfăşurată în făşii albe zac pe catifea rece.
Simt miros de iarbă proaspătă, e răcoare.
Ucsemine... de ce îmi porti de milă mereu?De ce îmi mângâi părul cu degetele tale subţiri?
- Pentru că sunt legat de tine, simt o grijă, nu o milă. Le confuzi. Eu sunt cadavrul tău. Eu sunt pielea albă ce te-nvăluie,
fâşiile albe sunt bucăţi din mine, încerc să te refac, tu eşti creaţia mea, fiica mea. Nu te iubesc. Simt pentru tine cat simt şi pentru Rege, indiferenţa.
Eu fac doar ce vrei tu să fac, ne facem favoruri. Eu îţi dau vocea, iar tu trebuie să mă laşi să te învălui în bucătile mele de carne.
Ucsemine... tu eşti cel care mă pregăteşte pentru neant. Cum pot să mă-nfior? Pielea ta albă e ce eu nu am, frumuseţea ta să mă cuprindă îmi pare vis.
Bucăţi din tine să mă îmbrace e ceva prea mult pentru o biată muritoare ca mine. Să port mireasma ta, de siguranţă, încredere şi claritate e mult prea mult.
- Dar Eu îţi promit că te sufoc dragă Suferindă.

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Oameni frânţi



Zidesc cariere, aleargă după fericire, iar când o găsesc ea se spulberă şi se preface, se schimbă şi se ascunde într-un alt lucru, într-un alt loc.
Aleargă, aleargă goale pe pietre. Îşi frâng pielea de pe tălpi. Pielea albă devine roşiatică până când acea piele este străpunsă de un cui ruginit şi piciorul se usucă, devine negru şi cade. Atunci piciorul celălalt se opreşte. Nu poate alerga singur. Aşteaptă în staţie autobuzul cu celălalte picioare singure care urmează să le ducă la reparat, la azilul picioarelor văduve, unde îşi vor învăţa gândul să meargă.
Găndul aleargă, sare, zboară, fuge ca nebunul şi se loveşte de un zid construit de alţii : "Poţi să vezi dar nu poţi să atingi. "

marți, 14 aprilie 2009

Micimi

Într-un loc pe pământ, să coste mult, dar să pui piciorul în el din când în când.
Să existe Bau-Bau.
Zâmbesc ca proasta în faţa monitorului...
Să te tăvăleşti pe nisipul rece, când tu arzi.
Şi să-ţi cadă picături de apă în păr de prin copacii de la munte.
Apoi, o seară cu prieteni, o seara a fetelor, pizza şi suc şi filme, discuţii.
Muzică...
Dans...
Un apartament de care să mă îngrijesc eu.
Mă lasă de capul meu, să bat munţii şi să strâng nisipul de la mare.
Draga mea...
Mă gândeam că ai ceva în minte.
Pe unde să ne aruncăm picioarele?

joi, 19 martie 2009

Am fost creată din nimic.

Am fost creată din nimic. Am fost târâtă aici şi apoi azvârlită în nisip negru. Inima mea a fost separată de a ta. Credeam că nu pot trăi fără tine, dar a început să-mi placă aerul. Are un gust nemaiîntâlnit. A început să-mi placă pânâ şi culoarea sa. Este ca un văl în care m-ai părăsit. El a devenit sursa mea de viaţă. Trebuie să analizezi bine înainte să renunţi la ceva, vreau totuşi să cred că ai fost o fiinţă nevoită să mă rupi din tine.

luni, 23 februarie 2009

Dă-mi o formă...


Vreau să văd universul prin ochii tăi. Descrie-mi-l ...

luni, 2 februarie 2009

Despărţirea - un capitol oarecare

Astăzi m-a sunat să stabilească o întâlnire în faţa unui vechi cinematograf. Ştiam că nu avea să fie bine, şi numai găndul la asta îmi dădea fiori şi mă făcea să am convulsii de parcă stăteam într-un cub de gheaţă.
Urma să ne întâlnim la ora 1. Am citit câteva pagini dintr-o carte , am ascultat muzică încercând să mă gândesc la cu totul altceva decât la ce avea să se întâmple. Mi-am luat punga cu cereale şi am ronţăit căteva. Trebuia să plec în curând, aveam emoţii. Îmi este şi mie greu de crezut că în ciuda faptului că ne întâlneam de aproape doi ani simţeam ca mi se face rău şi că aş putea să ma prăbuşesc din cauza emoţiilor când trebuia să mă apropii de locul în care se afla el. De cele mai multe ori, emoţiile mi-au fost înlocuite de furie când observam că el nici nu ajunsese la timp şi trebuia să-l aştept. Îmi treceau prin minte tot felul de scene sadice, în care el juca rolul principal, a celui torturat. Într-un final apărea şi nu-mi puteam stăpâni zămbetul ce mi se înfiripa pe chip.
Acum am aceleaşi emoţii dublate de tot felul de premoniţii. Mama strigă din bucătărie să-mi iau umbrela că s-ar putea să plouă. Este oricum prea târziu, am tras deja paltonul pe mine, mi-am înfăşurat fularul în jurul gâtului şi m-am încălţat. Am deschis uşa şi am spus un "Bună ziua" tare spre tata. În staţie nu e decât un autobuz, un 11. Se pare că nu avea să pornească prea devreme, şoferul stătea rezemat de casa de bilete, cu o cafea într-o mână şi cu o ţigară în cealaltă, râzând zgomotos alături de femeia grăsunică ce vinde bilete.
Oh... am în plus căteva minute de găndire, de chin, de paranoia. Minunat. Gândeşte-te la altceva. Găndeşte-te la altceva! Uite sus, sunt o mulţime de păsări, oare sunt porumbei? Nu... sunt ciori. Am văzut o cioară moartă zilele trecute, probabil a îngheţat. Ciorile trăiesc 500 de ani, aşa mi-a zis proful de română în clasa a şaptea, se pare că asta nu a dus-o prea mult. Off... am ajuns la pasări. Schimbă. Plictisitor. Cum începea ?... A fost odată ca-n poveşti... Bine. Cum începea ? Fir-ar să fie... am uitat. Schimbă. Ce vroia mama de ziua ei?... A...da, a pus ochii pe geanta aceea frumoasă... Mă simt ciudat, de parcă am uitat ceva, sigur am uitat ceva... am fularul, geanta, agenda, portofelul ... unde e telefonul?? poate e în buzunarul celălalt, în buzunarul de la pantaloni! Nu se poate... L-am uitat pe birou. Ura, decolăm în sfârşit! şi-a terminat nenea' şofer cafeaua. Acum mama o să-mi răspundă la apeluri. Sper să nu sune el! Sper să nu sune nimeni! Sper să nu-mi citească mesajele! Mi se pare mie sau chiar e iarbă pe jos? Ce bine, înverzim! Uite, mai sunt oameni cumsecade, şoferul tocmai a intrat pe contrasens ocolind băltoaca aia mare, ca să nu stropească o femeie şi un copil! Asemenea gesturi mă fac să mă simt bine... Oare el a ajuns acolo? Mă aşteaptă, ori e un întărziat şi astăzi? Oare ce are să-mi zică? Calmează-te, calmează-mă!
Am citit o mulţime de panouri publicitare. La următoarea staţie cobor. El este deja acolo. Mă apropii de el şi văd că nu zămbeşte. Ne salutăm ca de obicei. Nu mă sărută, nici eu nu am de gănd să mă ridic pe varfuri ca să ajung la buzele lui mari, fine, care au căpătat o culoare foarte frumoasă astăzi.
- Te-am sunat. De ce nu ai răspuns?
- Mi-am uitat telefonul acasă. Idiotule, sărută-mă! Dă-l naibii de telefon... Sărută-mă, sărută-mă...
- Ai întărziat aproape douăzeci de minute.
- Da, a stat şoferul în staţie ceva timp şi... Sărută-mă, sărută-mă, sărută-mă...
Am început să mă bâţâi, când în stânga, când în dreapta.
-Să ştii că nu te reţin mult timp, ştiu că nici nu este un loc potrivit, aici, dar trebuie. Te-am chemat aici pentru că vreau să îţi vorbesc direct, nu pe mess, ori prin mesaje.
Un nod mi se strange în gătlej, încet, încet...
- Eu cred că ar fi mai bine să ne desparţim.
A zis-o... simplu, atât de simplu. A zis. A avut puterea să zică aşa ceva cu atâta uşurinţă.
- Nu vreau să o luăm de la capăt, au fost prea multe discuţii care au dus spre ceartă. Pur şi simplu nimic nu mai ajută. Am epuizat toate subiectele. Numai eu am vorbit, eu am tras de tine, tu nu ai început ceva. Eu te-am găsit pe tine, mi-a fost greu, până m-am obişnuit cu gândul că noi nu ne potrivim. Da, ăsta e adevărul : nu ne potrivim.
Înghit în sec. Nodul rămâne. El continua.
- O să realizezi mai tărziu că am dreptate, şi o să vezi cât de bine o să-ti facă despărţirea asta. O să fie greu la început, mi-a fost şi mie, dar o să treacă. Ar trebui să ieşi mai des cu prietenii, să ai o viaţă socială.
Stomacul mi se face mic. Îmi vine să nu mai respir. Simt o căldură apăsătoare în piept, de parcă m-ar face scrum.
Viaţă socială? Ce ?!
- Ascultă-mă, nu întoarce capul. O să-mi multumeşti într-o zi. Iubirile din liceu nu duc nicăieri. De fapt, nu este iubire, este obişnuinţă, tu nu mă iubeşti, îţi este frică.
Tac, respir, înghit.
Frică?! Sunt calmă...
- O să-ţi fie mult mai bine mai încolo.
El vorbeşte, dar nu-l mai aud.
O parte din mine se trezeşte, vede lumea mea dincolo de orice, dincolo de el. Îmi pun toate speranţele în acea parte, o să fie eroina mea dacă mă salvează din acest coşmar. Îmi arată lumea pe care mi-a prezis-o odata. O sa fiu sigură pe mine, o să mă distrez cu prietenii, o să petrec, o să beau, nu o să mă las niciodată în mainile unui prim venit. conştiinţa o să mi-o păstrez. O să pun totul la încercare.
Această parte din mine îmi stoarce un zâmbet care apoi îmi rămâne sigur pe buze.
El se opreşte.
- Bine, zic.
El zămbeşte, sigur satisfăcut de sine, fălindu-se cu ceea ce a creat în mine.
Asta mă readuce pe mine, cu toate imaginile pe care la am în faţa : mă văd cum îl tranşez, sărindu-i în cap, doborându-l, strivindu-l cu pietre, aruncăndu-i cuie în tălpi. Nu mai zâmbesc cu atâta siguranţă. Mă simt mizerabil. Tot ce vreau e sa-l sărut şi să-i muşc buza de jos până îmi rămâne mie.
Vrea să mă conducă până în staţie acum. Nici nu aş fi vrut să plece şi să mă lase aici, dar totul mi se pare jalnic oricum. Îmi ţip JALNIC pe dinăuntru şi mă gândesc la un crocodil de 1 metru 40 : Calmează-te iubito!
Zâmbesc aiurea, mă simt tâmpită. Ea îmi fură trupul şi îi zămbeşte iubitului meu în chip diabolic.
- Mă întâlnesc cu cineva. Nu merg acasă, îi răspund placid.
- Cu cine?
I se citeşte mirarea pe faţă. Zămbesc fără să vreau.
- Cu bine iubitule!
Mă întorc şi plec. Nici nu ştiu cum am avut puterea să plec pe picioarele mele de acolo. Mă simţeam uşoară, nu ca un fulg, nu ca o pană, ci ca şi când nici nu aş fi. Zâmbetul mi s-a scurs de pe fată abia dupa vreo treizeci de paşi. M-am aşezat pe o bancă, am privit oamenii care trec preocupaţi de problemele lor. Nu am putut sta oricum prea mult acolo. Nu aveam telefonul la mine, nu aveam cu cine să vorbesc, nici nu aş fi putut, am învăţat să păstrez în mine. Am aşteptat puţin, calculând timpul în care el ar fi ajuns deja departe. Memoram fiecare pas, din acel loc, faptul ca el ar fi aşeptat să treacă altă persoană pe trotuar, faptul că a stat să treaca nişte maşini, că s-a întălnit cu un prieten, că a stat la semafor, că a aşteptat un maxi-taxi. Apoi m-am ridicat alene de pe bancă şi am pornit spre staţie.
Mă simt atât de obosită, mă doare umărul de la geantă, parcă e de zece ori mai grea. Mă târâi pe mine, îmi împing trupul în timp , spre scările blocului. Hainele mă rod. Mi-e atât de greu să urc scările. Sper să nu întâlnesc pe nimeni. Nu aş putea face faţă unui zâmbet fals acum.
Mama se miră că am ajuns atât de devreme acasă. Mă întreabă dacă ne-am certat.
Îi zic nu, ca de obicei, acest raspuns evită şi alte întrebări. Îngaim un "Bună seara" tatei, mă dezbrac, mă descalţ. Merg la baie, mă spăl bine pe mâini , mă uit în oglindă, mă întind pe jos, cu spatele în uşă şi-mi las lacrimile să cadă în şiroaie. Deschid robinetul, las apa să curgă, ca să nu-mi audă nimeni suspinele. Mă spăl pe faţă, mă uit în oglindă, oftez şi zămbesc.
Dincolo de această uşă mă aşteaptă o fetiţă să jucăm Monopoly, iar apoi să mă înveţe să dansez vals.

Dragoste şi matematică


"Se lipi şi mai tare de el, simţind căldura corpului lui şi ştiind că apropierea nu era numai fizică."

marți, 27 ianuarie 2009

Copile...



Sunt copii care dorm pe munte,
copii care dorm în ploaie.
Cu urechea lipită de pământ încearcă să înţeleagă.
Văntul ne citeşte dintr-o carte...

Nisipul mi-l acopera ca o pătură.
Lumina mi-l învăluie.
Fiarele mi-l privesc.
Hienele asteaptă cadavrul copilului iubit pe care îl ţin străns la piept.
Sunt copii care dorm sub scânduri, pe apă.
Sunt copii care nu dorm, care se joacă, copii plini de viaţă.

Eu pe el îl vreau.

luni, 19 ianuarie 2009

O altă eu.

După mult timp, simt că sunt fericită, mai degrabă împăcată cu ceea ce se arată.
Simplu si frumos, fără să trebuiască să placi pe cineva, fără sa te prefaci ca să câştigi ceva.
Nu trebuie să plac cuiva, pot trăi şi fără ei, mereu am putut.
Viaţa poate fi şi mai uşoară de atât.
Dar pe de-o parte, V pune stăpânire pe mine. Mă schimbă în politicoasă şi rămâne ceva timp în mine.
Eu îşi schimbă numele în N şi se contrazic...
Ţipă, îmi smulg firele de păr de pe cap, işi înfing unghiile lor perfecte în mine şi-mi lasă cicatrici.
Dar rămân acolo şi mă ignoră cănd nu mă întreabă pe cine aleg.
Fir-ar să fie... lăsaţi-mă să fiu eu, goală, simplă, urâtă, un alt fir de praf.

duminică, 11 ianuarie 2009

Inefabil

Mă simt completă de fiecare dată când e lângă mine.
Când îl îmbrăţişez îl lipesc de mine şi-l strâng tare în braţe,
Atunci simt că el umple golul pe care îl simt când ţin mâinile
întinse aşteptând să-l cuprind, să-l înconjor.
Cât de ciudat poate fi acel sentiment...
Pot sta şi pe un câmp de luptă, în ploaia gloanţelor şi tot nu m-aş clinti...
Mă simt în siguranţă.
Cănd stă întins cu capul în poala mea şi işi ţine ochii închişi
nu vreau decât să-l ţin aşa pentru totdeauna, să nu plece, să viseze...
E atât de ciudat...
Când mi-am aşezat capul pe braţul său
Mi-a zis să privim cerul,
Nu-l puteam privi.
Ochii îmi lăcrimau de la strălucirea norilor...
Ştia şi el...
Să privim cerul cu ochii închişi, a zis ...
Îmi deschideam ochii din când în când.
Mă întorceam spre el să-i vad ochii închişi şi buzele frumoase...
Dar dacă eu sunt cel pe care îl aştepţi?... jumătatea ta?
Crede-mă... îmi dădeam seama dacă erai tu!
Am încercat să mă mint.
Am visat cu ochii deschisi.
M-am îndragostit de o iluzie...
Am scris despre o iluzie, mi-am format viaţa în jurul unei iluzii...
Era aşa cum ar fi trebuit să fie...
Cu bune şi cu rele, până când m-ai tras tu de mână şi mi-ai arătat adevărata viaţă, până când... m-am îndrăgostit de tine.
Tu... ai devenit acel tot în viaţa mea, acel tot ce-mi umple lacunele din minte, din suflet, din viaţă...
Împreună vom trăi pentru totdeauna...

.Acum trebuie să nu te mai iubesc, îmi impun şi îmi impui să nu.
Cât de frumos. De ce nu putem trăi ca ceilalţi, de ce nu putem doar să trăim, să nu mai despicăm firul în patru? Pentru că tu îmi dezvălui lucruri abia acum... Cum pot avea încredere în tine în continuare? Nu pot. Poate a noastră nu se numeşte dragoste.

vineri, 9 ianuarie 2009

Ce ar trebui să fac acum?!

Să mă îmbăt, să plâng rau de tot, să arunc lucruri, sa mă izbesc de pereţi. Să zbier cât mă ţine gura, să distrug totul în calea mea, să înjur pentru fiecare dată de până acum! E atâtă furie în mine... Aş adormi, apoi m-aş trezi ca nouă, cu altele în minte.