Despărţirea - un capitol oarecare

Astăzi m-a sunat să stabilească o întâlnire în faţa unui vechi cinematograf. Ştiam că nu avea să fie bine, şi numai găndul la asta îmi dădea fiori şi mă făcea să am convulsii de parcă stăteam într-un cub de gheaţă.
Urma să ne întâlnim la ora 1. Am citit câteva pagini dintr-o carte , am ascultat muzică încercând să mă gândesc la cu totul altceva decât la ce avea să se întâmple. Mi-am luat punga cu cereale şi am ronţăit căteva. Trebuia să plec în curând, aveam emoţii. Îmi este şi mie greu de crezut că în ciuda faptului că ne întâlneam de aproape doi ani simţeam ca mi se face rău şi că aş putea să ma prăbuşesc din cauza emoţiilor când trebuia să mă apropii de locul în care se afla el. De cele mai multe ori, emoţiile mi-au fost înlocuite de furie când observam că el nici nu ajunsese la timp şi trebuia să-l aştept. Îmi treceau prin minte tot felul de scene sadice, în care el juca rolul principal, a celui torturat. Într-un final apărea şi nu-mi puteam stăpâni zămbetul ce mi se înfiripa pe chip.
Acum am aceleaşi emoţii dublate de tot felul de premoniţii. Mama strigă din bucătărie să-mi iau umbrela că s-ar putea să plouă. Este oricum prea târziu, am tras deja paltonul pe mine, mi-am înfăşurat fularul în jurul gâtului şi m-am încălţat. Am deschis uşa şi am spus un "Bună ziua" tare spre tata. În staţie nu e decât un autobuz, un 11. Se pare că nu avea să pornească prea devreme, şoferul stătea rezemat de casa de bilete, cu o cafea într-o mână şi cu o ţigară în cealaltă, râzând zgomotos alături de femeia grăsunică ce vinde bilete.
Oh... am în plus căteva minute de găndire, de chin, de paranoia. Minunat. Gândeşte-te la altceva. Găndeşte-te la altceva! Uite sus, sunt o mulţime de păsări, oare sunt porumbei? Nu... sunt ciori. Am văzut o cioară moartă zilele trecute, probabil a îngheţat. Ciorile trăiesc 500 de ani, aşa mi-a zis proful de română în clasa a şaptea, se pare că asta nu a dus-o prea mult. Off... am ajuns la pasări. Schimbă. Plictisitor. Cum începea ?... A fost odată ca-n poveşti... Bine. Cum începea ? Fir-ar să fie... am uitat. Schimbă. Ce vroia mama de ziua ei?... A...da, a pus ochii pe geanta aceea frumoasă... Mă simt ciudat, de parcă am uitat ceva, sigur am uitat ceva... am fularul, geanta, agenda, portofelul ... unde e telefonul?? poate e în buzunarul celălalt, în buzunarul de la pantaloni! Nu se poate... L-am uitat pe birou. Ura, decolăm în sfârşit! şi-a terminat nenea' şofer cafeaua. Acum mama o să-mi răspundă la apeluri. Sper să nu sune el! Sper să nu sune nimeni! Sper să nu-mi citească mesajele! Mi se pare mie sau chiar e iarbă pe jos? Ce bine, înverzim! Uite, mai sunt oameni cumsecade, şoferul tocmai a intrat pe contrasens ocolind băltoaca aia mare, ca să nu stropească o femeie şi un copil! Asemenea gesturi mă fac să mă simt bine... Oare el a ajuns acolo? Mă aşteaptă, ori e un întărziat şi astăzi? Oare ce are să-mi zică? Calmează-te, calmează-mă!
Am citit o mulţime de panouri publicitare. La următoarea staţie cobor. El este deja acolo. Mă apropii de el şi văd că nu zămbeşte. Ne salutăm ca de obicei. Nu mă sărută, nici eu nu am de gănd să mă ridic pe varfuri ca să ajung la buzele lui mari, fine, care au căpătat o culoare foarte frumoasă astăzi.
- Te-am sunat. De ce nu ai răspuns?
- Mi-am uitat telefonul acasă. Idiotule, sărută-mă! Dă-l naibii de telefon... Sărută-mă, sărută-mă...
- Ai întărziat aproape douăzeci de minute.
- Da, a stat şoferul în staţie ceva timp şi... Sărută-mă, sărută-mă, sărută-mă...
Am început să mă bâţâi, când în stânga, când în dreapta.
-Să ştii că nu te reţin mult timp, ştiu că nici nu este un loc potrivit, aici, dar trebuie. Te-am chemat aici pentru că vreau să îţi vorbesc direct, nu pe mess, ori prin mesaje.
Un nod mi se strange în gătlej, încet, încet...
- Eu cred că ar fi mai bine să ne desparţim.
A zis-o... simplu, atât de simplu. A zis. A avut puterea să zică aşa ceva cu atâta uşurinţă.
- Nu vreau să o luăm de la capăt, au fost prea multe discuţii care au dus spre ceartă. Pur şi simplu nimic nu mai ajută. Am epuizat toate subiectele. Numai eu am vorbit, eu am tras de tine, tu nu ai început ceva. Eu te-am găsit pe tine, mi-a fost greu, până m-am obişnuit cu gândul că noi nu ne potrivim. Da, ăsta e adevărul : nu ne potrivim.
Înghit în sec. Nodul rămâne. El continua.
- O să realizezi mai tărziu că am dreptate, şi o să vezi cât de bine o să-ti facă despărţirea asta. O să fie greu la început, mi-a fost şi mie, dar o să treacă. Ar trebui să ieşi mai des cu prietenii, să ai o viaţă socială.
Stomacul mi se face mic. Îmi vine să nu mai respir. Simt o căldură apăsătoare în piept, de parcă m-ar face scrum.
Viaţă socială? Ce ?!
- Ascultă-mă, nu întoarce capul. O să-mi multumeşti într-o zi. Iubirile din liceu nu duc nicăieri. De fapt, nu este iubire, este obişnuinţă, tu nu mă iubeşti, îţi este frică.
Tac, respir, înghit.
Frică?! Sunt calmă...
- O să-ţi fie mult mai bine mai încolo.
El vorbeşte, dar nu-l mai aud.
O parte din mine se trezeşte, vede lumea mea dincolo de orice, dincolo de el. Îmi pun toate speranţele în acea parte, o să fie eroina mea dacă mă salvează din acest coşmar. Îmi arată lumea pe care mi-a prezis-o odata. O sa fiu sigură pe mine, o să mă distrez cu prietenii, o să petrec, o să beau, nu o să mă las niciodată în mainile unui prim venit. conştiinţa o să mi-o păstrez. O să pun totul la încercare.
Această parte din mine îmi stoarce un zâmbet care apoi îmi rămâne sigur pe buze.
El se opreşte.
- Bine, zic.
El zămbeşte, sigur satisfăcut de sine, fălindu-se cu ceea ce a creat în mine.
Asta mă readuce pe mine, cu toate imaginile pe care la am în faţa : mă văd cum îl tranşez, sărindu-i în cap, doborându-l, strivindu-l cu pietre, aruncăndu-i cuie în tălpi. Nu mai zâmbesc cu atâta siguranţă. Mă simt mizerabil. Tot ce vreau e sa-l sărut şi să-i muşc buza de jos până îmi rămâne mie.
Vrea să mă conducă până în staţie acum. Nici nu aş fi vrut să plece şi să mă lase aici, dar totul mi se pare jalnic oricum. Îmi ţip JALNIC pe dinăuntru şi mă gândesc la un crocodil de 1 metru 40 : Calmează-te iubito!
Zâmbesc aiurea, mă simt tâmpită. Ea îmi fură trupul şi îi zămbeşte iubitului meu în chip diabolic.
- Mă întâlnesc cu cineva. Nu merg acasă, îi răspund placid.
- Cu cine?
I se citeşte mirarea pe faţă. Zămbesc fără să vreau.
- Cu bine iubitule!
Mă întorc şi plec. Nici nu ştiu cum am avut puterea să plec pe picioarele mele de acolo. Mă simţeam uşoară, nu ca un fulg, nu ca o pană, ci ca şi când nici nu aş fi. Zâmbetul mi s-a scurs de pe fată abia dupa vreo treizeci de paşi. M-am aşezat pe o bancă, am privit oamenii care trec preocupaţi de problemele lor. Nu am putut sta oricum prea mult acolo. Nu aveam telefonul la mine, nu aveam cu cine să vorbesc, nici nu aş fi putut, am învăţat să păstrez în mine. Am aşteptat puţin, calculând timpul în care el ar fi ajuns deja departe. Memoram fiecare pas, din acel loc, faptul ca el ar fi aşeptat să treacă altă persoană pe trotuar, faptul că a stat să treaca nişte maşini, că s-a întălnit cu un prieten, că a stat la semafor, că a aşteptat un maxi-taxi. Apoi m-am ridicat alene de pe bancă şi am pornit spre staţie.
Mă simt atât de obosită, mă doare umărul de la geantă, parcă e de zece ori mai grea. Mă târâi pe mine, îmi împing trupul în timp , spre scările blocului. Hainele mă rod. Mi-e atât de greu să urc scările. Sper să nu întâlnesc pe nimeni. Nu aş putea face faţă unui zâmbet fals acum.
Mama se miră că am ajuns atât de devreme acasă. Mă întreabă dacă ne-am certat.
Îi zic nu, ca de obicei, acest raspuns evită şi alte întrebări. Îngaim un "Bună seara" tatei, mă dezbrac, mă descalţ. Merg la baie, mă spăl bine pe mâini , mă uit în oglindă, mă întind pe jos, cu spatele în uşă şi-mi las lacrimile să cadă în şiroaie. Deschid robinetul, las apa să curgă, ca să nu-mi audă nimeni suspinele. Mă spăl pe faţă, mă uit în oglindă, oftez şi zămbesc.
Dincolo de această uşă mă aşteaptă o fetiţă să jucăm Monopoly, iar apoi să mă înveţe să dansez vals.