Oameni frânţi

Zidesc cariere, aleargă după fericire, iar când o găsesc ea se spulberă şi se preface, se schimbă şi se ascunde într-un alt lucru, într-un alt loc.
Aleargă, aleargă goale pe pietre. Îşi frâng pielea de pe tălpi. Pielea albă devine roşiatică până când acea piele este străpunsă de un cui ruginit şi piciorul se usucă, devine negru şi cade. Atunci piciorul celălalt se opreşte. Nu poate alerga singur. Aşteaptă în staţie autobuzul cu celălalte picioare singure care urmează să le ducă la reparat, la azilul picioarelor văduve, unde îşi vor învăţa gândul să meargă.
Găndul aleargă, sare, zboară, fuge ca nebunul şi se loveşte de un zid construit de alţii : "Poţi să vezi dar nu poţi să atingi. "