Floarea roşie atinge mâinile sale albe, este smulsă din viaţa ei, apoi ajunge în mâna mea dreaptă.
Peste tot se întinde obişnuinţa, oamenii se sărută, se îmbrăţişează.
Cu o seară înainte avusesem spasme în staţie, aşteptându-l cu sufletul gâtuit, aşteptând răspunsul lui, reacţia lui după lucrul teribil pe care-l făcusem.
Tremuram din toate încheieturile, el şi-a trecut braţele în jurul meu şi m-a ajutat să merg. A fost bine, a fost cum nu mă aşteptam în cea mai mare parte.
M-a îmbrăţişat, mi-a sărutat buza umflată de jos. M-a uimit : m-am simit copleşită şi împlinită. Am lăcrimat şi am râs. M-a plimbat şi mi-a asigurat liniştea, protecţia lui în braţele complete.
Astăzi ne urcăm pe ciment înalt, el mă ajută, fumăm toţi din aceeaşi ţigară şi preoţii ce trec se uită de jos suspicios la noi.
El mă ţine de mână. Râde la glumele celorlalţi. Se gândeşte departe, e un pic absent.
Târziu îmi cere să-i vorbesc, să-i spun orice. Încep să-i povestesc rutina. Se plictiseşte repede, iar când cineva îl strigă el abandonează discuţia.
În faţa blocului meu se aşează pe scară, probabil era a doua oară când făcea asta. M-a întrebat dacă îl iubesc. I-am repetat cuvintele "te iubesc" de câteva ori. Am observat neliniştea din el, nu terminasem, nu erau de ajuns aceste "te iubesc"-uri, aş fi vrut să-i spun mai mult, să-l umplu de siguranţă, admiraţie, susţinere din partea mea.
A plecat.
"Mă iubeşti?"
"Te iubesc, chiar te iubesc."
Iubesc părul tău de pe picioare, nepotrivită comparaţie a iubirii cu picioarele, îţi iubesc picioarele încrucişate, îţi iubesc mâinile, umerii, ochii, buzele... zâmbetul tău rar, dar din toată inima...
Iubesc tot ce ţine de tine.
Până şi eu cred că nu e de ajuns.
Dar eu îl iubesc, îi iubesc sinceritatea, chiar şi aroganţa uneori, sunt mândră de el, deşi nu-mi dăruieşte flori, pe motivul că arată mai bine în grădină... Tot îl iubesc.
Iubesc puterea sa de convingere şi argumentele sale. Nu-i spun asta, nu aş putea.
Da, îmi pare rău că nu ţi-am arătat că te iubesc, îmi pare rău că ţi-am dat prea puţin, că te-am lăsat să-mi patronezi părerile despre tine.
Om indiferent, sub deghizări prea bune, prea sincere, te-ai convins până şi pe tine de felul în care nu eşti, încât ai devenit.
Semne, mă iubeşti. Îţi pui mâinile în cap când vezi că se îndreaptă spre mine o maşină şi trece la 20 cm distanţă de mine. Te înfiori poate. Te sperii. Cum pot fi atât de iresponsabilă?
Dragul meu.... Nu-mi pot purta de grijă.
Sunt aeriană, iar tu acum nu faci decât sa-mi dai drumul la gleznă, iar eu o să plutesc departe de realitatea lumii.
Te-ai chinuit atât de mult incât m-ai lipit de mâna ta. Doare atât de tare să mă dezlipesc.
Oare care dintre noi doi va rămâne cu pielea celuilalt?
Mă iubeşti, iar eu îmi dau seama de cât de mult am greşit, cât de rău am putut face păstrând lucrurile bune pentru tine înăuntru.
Tu... fecioară nenorocită, tu mă vrei responsabilă, mă vrei "având grijă de mine", atentă când traversez strada, mă vrei fericită, dar nu cu tine.
Lasă-mă să-ţi spun, o parte din fericirea mea a rămas în palma ta, cea care m-a ţinut de gleznă.
"E prea târziu să mai pot schimba ceva"... cuvinte banale epntru lume, dar pline pentru cei ce înţeleg.
Iar tu... ca sfat îmi dai : "Nu alerga dezbrăcată prin lume."
"Dar noi... tot vom merge la mare,nu?"
Ce întrebare prostească draga mea Eu...
Alergam după autobuz ca nebunele. Ne ţineam de mână şi alergam pe stradă. În faţă era un singur automobil, autobuzul, şi nici el nu era măcar. Era doar ideea. A început să ningă. Deodată am văzut zăpadă pe jos. Copacii cu frunzele încă verzi erau acoperiţi cu un strat moale şi subţire de zăpadă.
