Om Minunat...

Mâinile lui dor. Sunt aspre, aproape nu sunt mâini. Sunt pietre montate în el, cu formă de om.
Gândurile lui, trăirile sunt deasupra oricărui om pe care l-am întâlnit. Nefiind om, este un om mai bun.
Flori albe, iarbă fire şi rădăcini sunt prinse de el, se adună în părul lui şi uneori alunecă.
Cad şi eu într-o mare de ciment.
Este atât de dur, de aspru, de tare, la fel ca şi mâinile lui.
Tu nu eşti tu. Este ciudat clişeu cum tu te uiţi la persoane. Te uiţi în infinitul fiecăruia şi încerci să aduci ceva şi aici, în afara.
Te agăţi de funii. E un drum destul de lung. Lumea asta malformează gânduri, imagini, cuvinte, oameni.
Cel mai mult malformează plasticul. Mulţi oameni sunt din plastic.
Tu nu pari a fi, dacă încerci nu vei reuşi.
Tu poţi să vezi, să fii atent, să prinzi ochii.
Şi o să-ţi spun : M-a durut, am simţit plecarea ta.
Ajutor îţi strigă fiinţa.

Aş vrea să te păstrez pentru totdeauna, să-ţi ţin sufletul de mână.
Nu-mi amintesc chipul tău, cum arată încălţările tale, tricoul nici atât.
M-ai învăluit în întunericul tău verzui.
Eşti un magnet, un magnet ce se arată după mult timp.
Eşti surprins că şi eu am propriile gânduri, propria fericire de căutat în lucruri mărunte?
Cred că e ciudat că nu ai ştiut până acum.
Aş vrea să ştiu ce înseamnă zâmbetul tău şi râsul de după ceva serios.
Uneori te porţi ca un inconştient. Mă uit la tine doar, nu ai nevoie de ţigară.

Copile drag

Copile drag, clipeşti, zâmbeşti, iar colţurile buzelor sunt în jos.
Mâinile tale subţiri şi fine îmi mângâie faţa uneori, când dormi, iar picioarele tale îmi lovesc pântecele.
Eşti incredibil de slab şi firav. Nu ştiu cum de te pot ţine picioarele drept.
Genunchii tăi, cum rezistă? Visezi dulce, îţi place recele şi ţii gura deschisă aproape tot timpul.
Din gura ta ies sunete.
Cum nu oboseşte trupul tău mic?
Ar trebui să dorm şi eu, mă chemi la somn, pui de om...
Tu, ai gura între-deschisă, cu pleoapele acoperindu-ţi ochii, părul împrăştiat pe pernă, cu muşchii relaxaţi, cu trupul întins pe sub pătură, cu respiraţia caldă.
Tu, lipsind de pe lumea asta, tu visând la diana ta...
Vin şi eu copile... Somn dulce.

Suferindă

Ei spun că sufăr. Uneori mă acuză.
Zeul Ucsemine îmi zice că nu ar trebui să-i ascult, mintea îmi joacă feste.
Ucsemine îmi recită gândurile cu voce tare spre ceilalţi, El mă revoltă împotriva persoanelor pe care le crede pe altă undă.
Din când în când mă trezesc la baie stând în picioare, cu mâna stângă în lighean, având un ac în vena de la încheietură.
Regele Sineguz face asta de fiecare dată când rămâne fără eugenii. Regele şi rebelul Rotir nu se suportă.

Dacă închid ochii în lumea zeilor înseamnă că realitatea mă loveşte.

Nu m-aţi chemat de 14 zile nenorociţilor. M-aţi lăsat singură să mă îngrop în pustiul vieţii.
V-aţi ascuns liniştiţi pe după crengile unui măr. Vă privesc dar nu pot ajunge la voi.
Aşteaptă-mă Ucsemine, de ce nu-mi povesteşti o viaţă, oricare-ar fi ea?
- Copile rătăcit priveşte-ţi soarta. Trăieşti printre costume goale, din acelaşi material, ţărâna.
Refuz să fiu ţărână!
- Priveşte frunzele de plastic şi florile de cârpă. Nu te deosebeşti cu mult de ei. Sunteţi pământ mort. În tine, vezi tu înflorind ceva?
Înfloreşte din palma cuiva vreo floare? Eşti stearpă, insipidă, eşti invizibilă, eşti nimic până şi pentru ei. Degeaba plutesc deasupra ta nori plumburii.
Eu nu pot fi de alungat. Eu doar îţi citesc gândurile şi te deştept.
Ucsemine, întoarce-te degrabă pe creanga ta, alături de ceilalţi. Pleacă Zeu crud!
- Iubită Candelabră, scurtează-ţi viaţa, mititico. Lasă-mă să cad pe tine, să m-aştern pe pleoapele tale precum fulgii de nea.
Rotir... ştii bine că nu e adevărat. Te-ai înfinge în ochii mei precum gloanţele şi ai rămâne acolo închegat în sânge şi carne moartă.
- Noi te-am strigat Suferind, dar nu ai primit telegrama.
Nu m-aţi chemat, nu mă vreţi, vă ascundeţi de mine ca şi cum aş fi acră.
- Nu, eşti prea dulce, se ridică Rotir.
-Niciodată nu e prea dulce, strigă Sineguz, dacă era aşa, aş fi mestecat-o pe ea.
Am închis ochii.

Mă întorc în lume plină de bandaje, cu braţele rupte şi genunchii roşii şi însângeraţi. El mă întreabă unde mi-i lumea, unde am fugit, spre cine, spre ce.
Nu ştiu dragule. Când am vrut să-ţi spun, nu m-ai ascultat, acum aş fi ştiut şi eu.
În gură simt fier, dinţii mi-i sunt străini, ca şi cum mi-ar pluti în cavitatea bucală. Nişte palme se adună făcând plecăciuni. Laptele este vărsat, se scurge printre scânduri.
Un ac străpunge un pulover impletit. Văd un om fără măini. Mă cutremur.
Umbrele se mişcă. Palmele îmi acoperă faţa, ochii. E întuneric.
Ucsemine m-a cuprins. Mă strânge de umeri.
- Era cât pe ce.
Să ce?
- Să te pierdem. Chiar crezi că te lăsăm să cazi pradă realităţii?
Nu este dreptul tău să alegi pentru mine. Urma să mă vindec.
- De ce?
De tine, de voi.
- Dar tu te-ai legat de noi, tu ai întins maînile să-ţi fie zdrobite, tu ţi-ai julit genunchi cu unghiile.
Este mai uşor să te agăţi de un zdrobitor de carne, decât să te împaci cu lumea.
Din fruntea lui Ucsemine curge un firicel de apă. Este un izvor.
Asta ce înseamnă?

Înfăşurată în făşii albe zac pe catifea rece.
Simt miros de iarbă proaspătă, e răcoare.
Ucsemine... de ce îmi porti de milă mereu?De ce îmi mângâi părul cu degetele tale subţiri?
- Pentru că sunt legat de tine, simt o grijă, nu o milă. Le confuzi. Eu sunt cadavrul tău. Eu sunt pielea albă ce te-nvăluie,
fâşiile albe sunt bucăţi din mine, încerc să te refac, tu eşti creaţia mea, fiica mea. Nu te iubesc. Simt pentru tine cat simt şi pentru Rege, indiferenţa.
Eu fac doar ce vrei tu să fac, ne facem favoruri. Eu îţi dau vocea, iar tu trebuie să mă laşi să te învălui în bucătile mele de carne.
Ucsemine... tu eşti cel care mă pregăteşte pentru neant. Cum pot să mă-nfior? Pielea ta albă e ce eu nu am, frumuseţea ta să mă cuprindă îmi pare vis.
Bucăţi din tine să mă îmbrace e ceva prea mult pentru o biată muritoare ca mine. Să port mireasma ta, de siguranţă, încredere şi claritate e mult prea mult.
- Dar Eu îţi promit că te sufoc dragă Suferindă.