Nu vei şti niciodată...

Visez copii.
Copii mulţi pe plajă. Am văzut cum o femeie şi-a lăsat copilul în faşă în nisip. Avea alături o linguriţă şi un  iaurt de căpşuni. Lângă mare stătea un băiat cu chitara. Nu cânta. Se uita la mine sec. Am luat copilul în braţe şi l-am hrănit. Zâmbea. Era o fetiţă abia născută, cu ochii gri, un gri picurat cu puncte negre, cu o pata albă deasupra irisului. Năsucul îi era mic, buzele îi erau roze. Acum era a mea. Alături, un bărbat în vârstă lăsase un copil de 2 ani. Nu avea cu ce să-l hrănească...
I-aş lua pe toţi. Toţi acei copii lăsaţi în nisip, plângând, copii părăsiţi...

Inuman

Îmi scot zâmbetele la vânzare. Am adormit pe canapeaua ta aşteptându-te, am adormit în gând cu fire de nisip. Am avut încredere în tine. Conntinui să mă las purtată de mângâierile tale, de parfumul tău, de mâinile tale. Am nevoie de braţele tale. Fugeam de la tine, îmi acopeream faţa cu mâinile, ardeam , nu mai simţeam. Tălpile mi se zdrobeau de pământ, îmi doream să mă oprească el, pentru că tu nu o făceai. Ţi-am dat o palmă şi te-am făcut inuman.

După mult timp...

Sâmburi de realitate mi se împleticesc printre degete. Iubesc, iubesc viaţa din oameni. E o dulce mare cea în care suntem aruncaţi. Mă voi întoarce în cutiile mele după ce lumea va seca totul din mine. Voi da ce am mai bun, ce am mai rău, fiecare să culeagă ce are nevoie.
Înot în aer, pânzele negre îmi flutură a doliu. Voi alege viaţa. Mă voi alege pe mine dintre toţi. Voi începe o puternică perioadă de persecuţie cu mine. Îmi voi dezlega toate nodurile. Voi păşi spre eternitate şi le voi striga alor mei să mă închidă.
Cine are dreptate? ... Fiecare are dreptate, doar că unora nu li se dă.
De fapt... acum când mă gândesc la copilărie îmi dau seama că totul e în ceaţă. Îmi este teamă să nu fi imaginat eu totul. Viaţa mea a fost întoarsă deodată de realitate. Realitatea îmi dă palme peste faţă în fiecare zi.
Învaţă o melodie pentru mine, pentru sfârşit, dragul meu.
Pentru câteva secunde ceasul a mers invers.
Bătăile inimii mi-au rămas într-o cutie de lemn, veche, plină de carii. Este pentru copila mea.

Horoscop "minunat" valabil pentru toată lumea

Uneori, ca să câştigi ceva mai bun, trebuie să renunţi la ceea ce ai, sacrificiile dovedindu-se a fi, adeseori, necesare. Azi trebuie să spui „rămas bun" unei situaţii de care erai legat sufleteşte, dar o faci fără pic de regret, pentru că ştii că te aşteaptă ceva şi mai bun imediat după aceea[Aşa este, întotdeauna e ceva bun pentru mine, pentru tine.]. Poate rămâne un gol imediat după marea renunţare[Rămâne ditamai abisul...], dar te vei simţi eliberat şi pregătit să îmbrăţişezi o perspectivă nouă promiţătoare. Nu te crampona aşadar de ceea ce ai![Calcă tot în picioare.]

19 iunie

Alergam după autobuz ca nebunele. Ne ţineam de mână şi alergam pe stradă. În faţă era un singur automobil, autobuzul, şi nici el nu era măcar. Era doar ideea. A început să ningă. Deodată am văzut zăpadă pe jos. Copacii cu frunzele încă verzi erau acoperiţi cu un strat moale şi subţire de zăpadă.
Atunci am strigat fericită : "Ţi-am spus eu că am visat c-o să ningă în iunie!"

Să fie oare ultima despărţire?

Floarea roşie atinge mâinile sale albe, este smulsă din viaţa ei, apoi ajunge în mâna mea dreaptă.
Peste tot se întinde obişnuinţa, oamenii se sărută, se îmbrăţişează.
Cu o seară înainte avusesem spasme în staţie, aşteptându-l cu sufletul gâtuit, aşteptând răspunsul lui, reacţia lui după lucrul teribil pe care-l făcusem.
Tremuram din toate încheieturile, el şi-a trecut braţele în jurul meu şi m-a ajutat să merg. A fost bine, a fost cum nu mă aşteptam în cea mai mare parte.
M-a îmbrăţişat, mi-a sărutat buza umflată de jos. M-a uimit : m-am simit copleşită şi împlinită. Am lăcrimat şi am râs. M-a plimbat şi mi-a asigurat liniştea, protecţia lui în braţele complete.
Astăzi ne urcăm pe ciment înalt, el mă ajută, fumăm toţi din aceeaşi ţigară şi preoţii ce trec se uită de jos suspicios la noi.
El mă ţine de mână. Râde la glumele celorlalţi. Se gândeşte departe, e un pic absent.
Târziu îmi cere să-i vorbesc, să-i spun orice. Încep să-i povestesc rutina. Se plictiseşte repede, iar când cineva îl strigă el abandonează discuţia.
În faţa blocului meu se aşează pe scară, probabil era a doua oară când făcea asta. M-a întrebat dacă îl iubesc. I-am repetat cuvintele "te iubesc" de câteva ori. Am observat neliniştea din el, nu terminasem, nu erau de ajuns aceste "te iubesc"-uri, aş fi vrut să-i spun mai mult, să-l umplu de siguranţă, admiraţie, susţinere din partea mea.
A plecat.
"Mă iubeşti?"
"Te iubesc, chiar te iubesc."
Iubesc părul tău de pe picioare, nepotrivită comparaţie a iubirii cu picioarele, îţi iubesc picioarele încrucişate, îţi iubesc mâinile, umerii, ochii, buzele... zâmbetul tău rar, dar din toată inima...
Iubesc tot ce ţine de tine.
Până şi eu cred că nu e de ajuns.
Dar eu îl iubesc, îi iubesc sinceritatea, chiar şi aroganţa uneori, sunt mândră de el, deşi nu-mi dăruieşte flori, pe motivul că arată mai bine în grădină... Tot îl iubesc.
Iubesc puterea sa de convingere şi argumentele sale. Nu-i spun asta, nu aş putea.
Da, îmi pare rău că nu ţi-am arătat că te iubesc, îmi pare rău că ţi-am dat prea puţin, că te-am lăsat să-mi patronezi părerile despre tine.
Om indiferent, sub deghizări prea bune, prea sincere, te-ai convins până şi pe tine de felul în care nu eşti, încât ai devenit.
Semne, mă iubeşti. Îţi pui mâinile în cap când vezi că se îndreaptă spre mine o maşină şi trece la 20 cm distanţă de mine. Te înfiori poate. Te sperii. Cum pot fi atât de iresponsabilă?
Dragul meu.... Nu-mi pot purta de grijă.
Sunt aeriană, iar tu acum nu faci decât sa-mi dai drumul la gleznă, iar eu o să plutesc departe de realitatea lumii.
Te-ai chinuit atât de mult incât m-ai lipit de mâna ta. Doare atât de tare să mă dezlipesc.
Oare care dintre noi doi va rămâne cu pielea celuilalt?
Mă iubeşti, iar eu îmi dau seama de cât de mult am greşit, cât de rău am putut face păstrând lucrurile bune pentru tine înăuntru.
Tu... fecioară nenorocită, tu mă vrei responsabilă, mă vrei "având grijă de mine", atentă când traversez strada, mă vrei fericită, dar nu cu tine.
Lasă-mă să-ţi spun, o parte din fericirea mea a rămas în palma ta, cea care m-a ţinut de gleznă.
"E prea târziu să mai pot schimba ceva"... cuvinte banale epntru lume, dar pline pentru cei ce înţeleg.
Iar tu... ca sfat îmi dai : "Nu alerga dezbrăcată prin lume."
"Dar noi... tot vom merge la mare,nu?"
Ce întrebare prostească draga mea Eu...

Arde

Limba îmi arde.
Parcă încă mai scot fum printre buze.
Ce noapte... trebuie să-mi ascund trecutul.
Ajutor...
Izbeşte-mă de pereţii lumii, dar nu de pereţii din jurul tau.
Loveşte-mă de palmele altuia, dar nu de ale tale.
Împinge-mă spre altă viaţă.
Trebuie să mă întorc acasă, sa o vad mistuind în flăcări, să rămân singură, cu ale lor cadavre.
Picioarele mele nu sunt ale mele.
Fotografiile sunt din altă eu.
Iar eu, sunt arsă, peste mine, peste organele mele interne se aşează cenuşa.
Nu am văzut niciun elefant atunci când am respirat.
Trebuie să-mi arunc gândurile cu paraşuta într-o grădină cu mult noroi, ca să le opresc din culori, să le lipesc de pământ.
Vreau să alerg iar în picioarele goale prin iarba plouată.
Nimicul gri se strânge în jurul meu.
Urcă-mă, îndepărtează greul, lumina din ochii mei.
Văd mii de chipuri , se adună să formeze unul singur.
Îmi e atât de cunoscut...
Opreşte-mă...
Nu mai ştiu ce fac.
Tu nu poţi simţi toamna pe care o simt eu acum...
E atât de toamnă încât mă sperie şi-mi vine să plâng.

Om Minunat...

Mâinile lui dor. Sunt aspre, aproape nu sunt mâini. Sunt pietre montate în el, cu formă de om.
Gândurile lui, trăirile sunt deasupra oricărui om pe care l-am întâlnit. Nefiind om, este un om mai bun.
Flori albe, iarbă fire şi rădăcini sunt prinse de el, se adună în părul lui şi uneori alunecă.
Cad şi eu într-o mare de ciment.
Este atât de dur, de aspru, de tare, la fel ca şi mâinile lui.
Tu nu eşti tu. Este ciudat clişeu cum tu te uiţi la persoane. Te uiţi în infinitul fiecăruia şi încerci să aduci ceva şi aici, în afara.
Te agăţi de funii. E un drum destul de lung. Lumea asta malformează gânduri, imagini, cuvinte, oameni.
Cel mai mult malformează plasticul. Mulţi oameni sunt din plastic.
Tu nu pari a fi, dacă încerci nu vei reuşi.
Tu poţi să vezi, să fii atent, să prinzi ochii.
Şi o să-ţi spun : M-a durut, am simţit plecarea ta.
Ajutor îţi strigă fiinţa.

Aş vrea să te păstrez pentru totdeauna, să-ţi ţin sufletul de mână.
Nu-mi amintesc chipul tău, cum arată încălţările tale, tricoul nici atât.
M-ai învăluit în întunericul tău verzui.
Eşti un magnet, un magnet ce se arată după mult timp.
Eşti surprins că şi eu am propriile gânduri, propria fericire de căutat în lucruri mărunte?
Cred că e ciudat că nu ai ştiut până acum.
Aş vrea să ştiu ce înseamnă zâmbetul tău şi râsul de după ceva serios.
Uneori te porţi ca un inconştient. Mă uit la tine doar, nu ai nevoie de ţigară.

Copile drag

Copile drag, clipeşti, zâmbeşti, iar colţurile buzelor sunt în jos.
Mâinile tale subţiri şi fine îmi mângâie faţa uneori, când dormi, iar picioarele tale îmi lovesc pântecele.
Eşti incredibil de slab şi firav. Nu ştiu cum de te pot ţine picioarele drept.
Genunchii tăi, cum rezistă? Visezi dulce, îţi place recele şi ţii gura deschisă aproape tot timpul.
Din gura ta ies sunete.
Cum nu oboseşte trupul tău mic?
Ar trebui să dorm şi eu, mă chemi la somn, pui de om...
Tu, ai gura între-deschisă, cu pleoapele acoperindu-ţi ochii, părul împrăştiat pe pernă, cu muşchii relaxaţi, cu trupul întins pe sub pătură, cu respiraţia caldă.
Tu, lipsind de pe lumea asta, tu visând la diana ta...
Vin şi eu copile... Somn dulce.

Suferindă

Ei spun că sufăr. Uneori mă acuză.
Zeul Ucsemine îmi zice că nu ar trebui să-i ascult, mintea îmi joacă feste.
Ucsemine îmi recită gândurile cu voce tare spre ceilalţi, El mă revoltă împotriva persoanelor pe care le crede pe altă undă.
Din când în când mă trezesc la baie stând în picioare, cu mâna stângă în lighean, având un ac în vena de la încheietură.
Regele Sineguz face asta de fiecare dată când rămâne fără eugenii. Regele şi rebelul Rotir nu se suportă.

Dacă închid ochii în lumea zeilor înseamnă că realitatea mă loveşte.

Nu m-aţi chemat de 14 zile nenorociţilor. M-aţi lăsat singură să mă îngrop în pustiul vieţii.
V-aţi ascuns liniştiţi pe după crengile unui măr. Vă privesc dar nu pot ajunge la voi.
Aşteaptă-mă Ucsemine, de ce nu-mi povesteşti o viaţă, oricare-ar fi ea?
- Copile rătăcit priveşte-ţi soarta. Trăieşti printre costume goale, din acelaşi material, ţărâna.
Refuz să fiu ţărână!
- Priveşte frunzele de plastic şi florile de cârpă. Nu te deosebeşti cu mult de ei. Sunteţi pământ mort. În tine, vezi tu înflorind ceva?
Înfloreşte din palma cuiva vreo floare? Eşti stearpă, insipidă, eşti invizibilă, eşti nimic până şi pentru ei. Degeaba plutesc deasupra ta nori plumburii.
Eu nu pot fi de alungat. Eu doar îţi citesc gândurile şi te deştept.
Ucsemine, întoarce-te degrabă pe creanga ta, alături de ceilalţi. Pleacă Zeu crud!
- Iubită Candelabră, scurtează-ţi viaţa, mititico. Lasă-mă să cad pe tine, să m-aştern pe pleoapele tale precum fulgii de nea.
Rotir... ştii bine că nu e adevărat. Te-ai înfinge în ochii mei precum gloanţele şi ai rămâne acolo închegat în sânge şi carne moartă.
- Noi te-am strigat Suferind, dar nu ai primit telegrama.
Nu m-aţi chemat, nu mă vreţi, vă ascundeţi de mine ca şi cum aş fi acră.
- Nu, eşti prea dulce, se ridică Rotir.
-Niciodată nu e prea dulce, strigă Sineguz, dacă era aşa, aş fi mestecat-o pe ea.
Am închis ochii.

Mă întorc în lume plină de bandaje, cu braţele rupte şi genunchii roşii şi însângeraţi. El mă întreabă unde mi-i lumea, unde am fugit, spre cine, spre ce.
Nu ştiu dragule. Când am vrut să-ţi spun, nu m-ai ascultat, acum aş fi ştiut şi eu.
În gură simt fier, dinţii mi-i sunt străini, ca şi cum mi-ar pluti în cavitatea bucală. Nişte palme se adună făcând plecăciuni. Laptele este vărsat, se scurge printre scânduri.
Un ac străpunge un pulover impletit. Văd un om fără măini. Mă cutremur.
Umbrele se mişcă. Palmele îmi acoperă faţa, ochii. E întuneric.
Ucsemine m-a cuprins. Mă strânge de umeri.
- Era cât pe ce.
Să ce?
- Să te pierdem. Chiar crezi că te lăsăm să cazi pradă realităţii?
Nu este dreptul tău să alegi pentru mine. Urma să mă vindec.
- De ce?
De tine, de voi.
- Dar tu te-ai legat de noi, tu ai întins maînile să-ţi fie zdrobite, tu ţi-ai julit genunchi cu unghiile.
Este mai uşor să te agăţi de un zdrobitor de carne, decât să te împaci cu lumea.
Din fruntea lui Ucsemine curge un firicel de apă. Este un izvor.
Asta ce înseamnă?

Înfăşurată în făşii albe zac pe catifea rece.
Simt miros de iarbă proaspătă, e răcoare.
Ucsemine... de ce îmi porti de milă mereu?De ce îmi mângâi părul cu degetele tale subţiri?
- Pentru că sunt legat de tine, simt o grijă, nu o milă. Le confuzi. Eu sunt cadavrul tău. Eu sunt pielea albă ce te-nvăluie,
fâşiile albe sunt bucăţi din mine, încerc să te refac, tu eşti creaţia mea, fiica mea. Nu te iubesc. Simt pentru tine cat simt şi pentru Rege, indiferenţa.
Eu fac doar ce vrei tu să fac, ne facem favoruri. Eu îţi dau vocea, iar tu trebuie să mă laşi să te învălui în bucătile mele de carne.
Ucsemine... tu eşti cel care mă pregăteşte pentru neant. Cum pot să mă-nfior? Pielea ta albă e ce eu nu am, frumuseţea ta să mă cuprindă îmi pare vis.
Bucăţi din tine să mă îmbrace e ceva prea mult pentru o biată muritoare ca mine. Să port mireasma ta, de siguranţă, încredere şi claritate e mult prea mult.
- Dar Eu îţi promit că te sufoc dragă Suferindă.